N-o să încerc să vă spun eu, că nici nu sunt în stare, cine este Mihai Radu Solcan, cel „cunoscut doar de un număr destul de mic de persoane: colegi şi studenţi, puţini cititori de filosofie, economişti, sociologi sau politologi cu interese teoretice” (p. 5). Un Google poate da seamă, chiar înainte de a citi cartea, despre „o personalitate ieşită din comun în lumea noastră intelectuală tocmai prin imparţialitatea şi deplina independenţă a gândirii sale” (p. 6), despre motivele pentru care doi colegi de la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (unul i-a fost profesor; celălalt, student) au decis să îi publice jurnalul din ultimii ani de viaţă. Plus că un Google ar fi şi un omagiu nimerit.

E clar că, aşa cum au precizat îngrijitorii ediţiei în introducere, lui Mihai Radu Solcan însemnările i-au servit (şi) „drept laborator al gândirii”, că „ceea ce a urmărit, în primul rând, [...] a fost să-şi facă mai clare gândurile” (p. 7). Nu sunt însă sigur că i-a fost cu totul străin gândul „de a transmite o anumită imagine despre [...] cel care le-a scris”, mai ales că, aflăm din Nota editorială, autorul a vorbit despre jurnal şi „şi-a manifestat în mai multe rânduri dorinţa de a fi citit după moartea sa” (p. 33). Eticheta low profile, care i se punea şi pe care şi-o punea adesea, nu înseamnă, totuşi, no profile, ci doar o formă de a fi prezent public rămânând filosof, ferindu-se de asocieri şi încadrări. A şi spus-o la un moment dat, într-o corespondenţă: „«Low profile» este doar mijlocul de a trăi independent. Cine îşi bate capul să exercite presiuni asupra cuiva low profile? Vrei să fii high profile, trebuie să cauţi să prinzi melodia unei propagande care-ţi aduce influenţă” (p. 46). În fond, Solcan apare low profile, nu în raport cu colegii săi, care se ocupă cu filosofia, ci cu aşa-zişii „intelectuali publici”, tot mai puţin intelectuali pe măsură ce devin mai publici. Credea că „logica demersului intelectual şi a celui politic sunt incompatibile” (p. 134). Şi cum să ieşi public fără a deveni politic!? Mă gândesc acum cât s-ar putea filosofa în jurul vorbei „dacă tăceai, filosof rămâneai”.

Într-o conferinţă inaugurală din 2012, menţionată în jurnal, Mihai Radu Solcan spunea că filosofilor le e greu să răspundă la întrebarea „cu ce vă ocupaţi?”. Îmi place să cred că, dincolo de cărţile sale de filosofie hard, a vrut să arate cu ce se ocupă un filosof, măcar „în sensul pe care îl dă omul de pe stradă acestui cuvânt” (p. 215). N-o fi chiar aşa, dar, dată fiind grija lui permanentă pentru gândirea independentă, nu e nici sensul pe care îl dau filosofii instituţional(izaţ)i de azi. Bănuiesc că unii vor fi chiar scandalizaţi să audă că două curente au ruinat filosofia secolului al XX-lea: filosofia analitică şi fenomenologia (p. 155). Totuşi, pledoaria pentru gândirea liberă nu trebuie primită exaltat. „Personajul se aprinde şi face tot felul de analize” (p. 215), dar caută să fie întotdeauna cât mai informat şi raţional. Are un dispreţ nedisimulat faţă de cei „capabili să despice fin un discurs, dar lipsiţi de suprafaţă culturală” (p. 80). Deplânge, totodată, literaturocentrismul culturii române, faptul că mulţi sunt cultivaţi, dar neproductivi, că „se întrec în a scrie fraze frumoase”, că „analizele lor sunt scrise într-un limbaj frumos, dar sunt primitive” (p. 162). Pare să nu se teamă deloc de ingenuitate, dar nu suportă bluful, de la Nae Ionescu, despre care crede că „nici măcar n-a răsfoit cartea lui Spencer” şi „are un mod paralizant de a scrie [???, n. M.G.] pentru cineva care ar încerca să discute raţional ideile sale” (p. 178), până la cel ajuns, la vremea scrierii jurnalului, „prototipul intelectualului” în ochii publicului larg, care însă „nu pare să fi citit cu adevărat romanul lui Cervantes. Referirile lui sunt la acele episoade din roman de care ai auzit şi fără să îl citeşti” (p. 116). Astfel de autori se hrănesc din şi hrănesc la rândul lor sentimentele „de furie, dezamăgire şi neputinţă” ale celor mulţi, care nu îşi pot da seama că „intelectual, ei sunt schizofrenici”, chiar dacă sunt coerenţi afectiv (p. 117).

Zilele lui Mihail Radu Solcan pot părea rupte dintr-un roman realist, dar nu din realitate. Din însemnări reiese că, între punctele fixe reprezentate de cursurile de la facultate, omul era într-un permanent „bricolaj intelectual”. Citea lucrări din varii domenii, cu precădere istorie, încerca să înveţe limbi îndepărtate, scotocea Internetul, ordona şi reordona materialele în calculator, meşterea programe informatice, în special pentru schimbarea formatelor cărţilor vechi. Colinda anticariatele, neputând pleca niciodată cu mâna goală. Cumpăra diverse, chiar dacă le avea în format electronic, „pentru că îmi place să văd cartea în raft” (p. 185), şi încerca să se autoconvingă că era, în primul rând, un cititor, nu un colecţionar maniac. Cheltuia destui bani, bucurându-se de „leafa de profesor universitar”, căci „cărţile sunt constanta în timp şi au fost vremuri – când eram lector – în care nu cumpăram pe loc cu atâta uşurinţă” (p. 77). Pentru istorie, să spunem că a notat şi impactul reducerilor salariale din 2010... A continuat să cumpere şi când îi era evident că nu mai avea vreme să citească.

Totul e aiuritor, nelipsind umorul, voluntar sau involuntar: „Azi este duminică. Şi m-am decis să mă relaxez […]. Citesc Agatha Christie în neogreacă. Nu prea înţeleg mare lucru; mă ajut mult cu textul englezesc, dar experienţa acestei lecturi este incitantă.” (p. 83); „Azi am achiziţionat ceva mai ciudat, un manual al ceasornicarului. Are o prefaţă stupidă [...], dar ce mă interesează e terminologia, felul cum erau denumite piesele ceasului mecanic.” (p. 111); „Mă bate gândul să scriu o introducere în filosofie ca «tinichigerie intelectuală» [...]. Filosoful este deci o persoană care meştereşte concepte şi legături între concepte. [...] Am găsit un manual de tinichigerie. Şi unul de tinichigerie auto. A râs preşedintele Băsescu de noi, filosofii, dar filosofia este o tinichigerie a conceptelor. Trasezi distincţii. Unifici concepte. Le ajustezi” (p. 109, 113). Gândirea aprigă nu lasă sublimul să devină ridicol. Prin asta diferă Mihail Radu Solcan de Bouvard et Pécuchet.

Se gândea adesea la sine. În privinţa persoanei sale fizice, împărtăşea şi, cumva, confirma imaginea stereotipă a oamenilor de rând despre filosofi: „Femeile mă fascinează. Asta nu înseamnă că am şi avut vreodată trecere în ochii lor. Mi s-a părut că mă văd potrivit pentru rolul de profesor distrat, de Paganel, aşa cum l-a descris Jules Verne. Nu m-a amuzat nicicând acest lucru, dar cumva trebuie să te împaci cu felul în care te-a alcătuit natura” (p. 107). Îi era însă greu să se împace cu o situare ideologică. După o tinereţe în care a citit pe „pe rupte din tot felul de autori marxişti” (p. 173), recunoscându-i chiar un rol formator lui Althusser, s-a îndepărtat, deoarece, până la urmă, „comunismul – cu toate pretenţiile sale de susţinere a ştiinţei – este în mod iremediabil un obscurantism” (p. 151). La vremea jurnalului, putea scrie: „în teorie sunt un libertarian” (p. 166). Numai că, văzând ce se întâmplă în jur, trăind cu „teama de a nu cădea din lac în puţ” şi recunoscând că, „şi acum, partea afectivă a minţii mele este bântuită de fantoma marxismului” (p. 173), nu putea să nu vadă şubrezimile teoriei. Se considera, deci, „libertarian sceptic”, „o etichetă care îmi surâde şi care încearcă să scape dihotomiei dreapta-stânga” (p. 206). Sunt simpatice bricolajele cu idei liberale, mai ales cele în care încearcă să arate caracterul precar şi dubios al „proprietăţii intelectuale”. Nu cred că rezistă, dar din ele pot încolţi multe – vezi doar discuţia despre dicţionare şi cartofi (pp. 188-189). Toate acestea, care pot irita şi stânga ipocrită şi dreapta cinică (p. 193), vin din convingerea că „liberalismul nu este o ideologie, o pledoarie pentru o formă de viaţă, ci un mod de a trata formele de viaţă posibile. Orice forme de viaţă, inclusiv cele colectiviste, sunt admisibile...” (p. 84). Subscriu, dar îmi dau seama că – şi liberal în sensul de mai sus fiind – e greu să te fereşti de pornirea ideologizării.

O altă temă recurentă este cea a sistemului universitar, pe care Mihail Radu Solcan îl critică, aparent din perspectivă liberală. De fapt, este o critică a incoerenţelor rezultate din amestecul a două logici: cea a eficienţei în crearea de cunoaştere şi cea a pieţei. „Universitatea antreprenorială”, „asigurarea calităţii”, „centrarea pe student” ş.a. sunt „vorbărie (ca să nu folosesc un termen mai dur)” (p. 97). Sistemul rezultat e numit „capitalism ipocrit”, iar concluzia e că „ideea de a insufla un spirit capitalist unor agenţii de stat pare sortită eşecului” (p. 98). Şi nu doar jocul de-a piaţa e ipocrit! Producţia de cunoaştere a ajuns la fel. „Am scris atâta doar ca să pot ocupa o funcţie de profesor universitar”, nota – e adevărat, parcă alintându-se – filosoful bricoler. „Asta e o slujbă bună, mai ales când nu-ţi comandă nimeni şi nu te presează nimeni să fii eficient” (p. 133). De fapt, te presează să mimezi eficienţa. „Monstrul te vede acum descoperit: n-ai scris articole unde trebuia! [...] Pune-te pe treabă! Adună puncte în clasamente! [...] Privirea monstrului nu doar fascinează, ci şi deformează!” (pp. 202-203). Pentru cineva conştient de situaţie, e firesc să ezite între „scrisul convenţional academic şi încercarea de a face filosofie într-un sens mai accentuat” (p. 123). După toate acestea, episodul de la final, cu lucrarea respinsă pentru că era „bazată exclusiv pe opiniile autorului şi datele culese după criteriile sale” (p. 273), parcă are ceva distopic.

Chiar cu tragismul din ultima parte, jurnalul lui Mihail Radu Solcan e o lectură tonică. Ar fi păcat însă ca, la vizita în atelierul său intelectual, tânărul cititor să se lase furat de aparenţele ludic-excentrice. Treaba e cât se poate de serioasă. Din bricolajele filosofului se poate vedea că a gândi independent nu înseamnă a bate câmpii.